Isi lua gramada de foi scrise si incepu sa urce scarile blocului in viteza. Se opri la o usa alba de lemn si ciocni de doua ori, in speranta ca ii va deschide cineva. Dupa cateva secunde de asteptare la usa se ivi o doamna de varsta a doua, cu parul castaniu pe-alocuri, dar in mare parte alb. O privea cu ochi blanzi si cu un zambet siret, o invita in casa si o intreba motivul acelei vizite.

-Doamna Popescu, mi-ati spus mai de mult ca sunteti profesoara de romana si mi-as dori foarte mult sa ma ajutati cumva.

-Desigur, draga mea! Ce pot sa fac pentru tine?

-Stiti, de mica am avut pasiune pentru citit, acum insa cred ca a venit timpul sa pun in aplicare tot ce am invatat din acele minunate carti. Vedeti dumneavoastra, de ceva timp am inceput sa scriu o poveste asemanatoare cu a mea. Am muncit mult la ea si chiar mi-as dori ca munca aceasta sa fie rasplatita, sa fie citita macar de un om, sa ma simt implinita ca nu am scris-o degeaba.

Se uita in jur si deasupra unui dulap prafuit si plin de bibelouri de prost gust, observa un ceas vechi care indica ora 12:35. O cuprinse panica si se gandi imediat la faptul ca trebuie sa plece la munca, pentru ca lucra pe post de chelnerita la restaurantul din colt.

-Of, s-a facut atat de tarziu... as mai vrea sa pot sta, dar ma tem ca am intarziat la serviciu. Mi-ar face mare placere sa va uitati peste foile acelea.

-Bine draguta, am sa o citesc cu mare placere. Stii ca intotdeauna mi-a placut sa descopar tinere talente si tu esti unul din ele.

Se lasa linistea peste orasul trist si pustiu la orele atat de tarzii ale noptii. Ploua mocaneste si oricum daca ai fi iesit afara te-ai fi udat atat de tare, incat puteai prinde o raceala mult prea rapid. Totusi, pe alocuri se mai zarea cate o lumina la fereastra unui bloc ca o cutie de chibrituri, murdar si vechi, cu varul dezlipit alocuri de pe perete. Intr-un subsol gol si mucegait traia singura o fata de vreo 10-11 ani, care se ascunsese acolo de cand fugise de la casa de copii. Locatarii isi facusera mila de ea pentru ca era mica si firava si parea cuminte si ii mai duceau din cand in cand ceva de mancare, blestemand acei oameni care lasasera minunatia aia de fata la un orfelinat. Era mititica de statura si cu o frumusete sclipitoare, era agera, incredibil de desteapta si pe de-asupra foarte simtita. Spre deosebire de ceilalti copii, era mai retrasa caci traise singura si nu prea avea prieteni, cei de varsta ei avand preocupari de a se uita la televizor si a se juca pe calculator, lucruri pe care ea nu pusese niciodata mana in mizera ei viata.

Fugise de la orfelinat pentru ca ceilalti copii radeau de ea si o numeau "soarece de biblioteca", pentru ca lumea ei fusese si va fi intotdeauna cartea, pentru ca citind isi creea un univers al ei, ceva ce viata nu ar mai fi putut sa-i ia. Invatase sa citeasca pe la 5 ani, o invatase singura prietena pe care o avusese de cand se stia. Era cu vreo 6 ani mai mare ca ea si o invatase multe lucruri cum ar fi sa scrie, sa deseneze si cel mai minunat lucru pe lumea aceasta, universul cartii. Cand fugi din locul acela groaznic, isi lua cu ea o duzina de carti si porni pe drumul acela numit "viata" fara sa se mai uite niciodata inapoi. Ce-i drept, acele carti nu i-au ajuns mai mult de 2 saptamani, acum este nevoita sa imprumute de la "tanti cu parul roscat de la 1" sa-i mai aduca niste carti bune, pentru ca doamna aceea avea o biblioteca impresionanta, insa pana va reusi sa termine tot ce are este doar o problema de timp.

***

Ajunsese si momentul in care termina si ultima biblioteca din bloc, timp in care implinise 15 ani, 4 ani plini de imagini, plin de frumusete si culoare in universul ei paralel. Daca avea sa citeasca, atunci avea tot ce isi dorea de la viata, caci nici mancarea, nici apa, niciun alt lucru nu ii ofereau atat de multa satisfactie. Pe la varsta de 16 ani incepuse sa isi contureze in minte propriile povesti, propriile idei incepeau sa prinda viata si forma, cerneala incepu sa se contureze si stiloul sa zgarie foile din ce in ce mai mult. Incepuse sa isi scrie propria viata, acea viata incredibil de trista pe care o traise timp de atatia ani. Ajunsese sa umple atatea pagini si sa redea atat de bine scena cu scena, incat parea ca totul este un film care se desfasoara sub ochii tai, sub ochii nostri acum. Isi finaliza manuscrisul pe cand avea 17 ani si il pusese undeva peste comodele vechi si roase de catelusa Lala, pe care i le daruise parca Nea' Titi ca sa mai aiba pe ce sa-si puna lucrurile, apoi se aseza la o masa si incepu sa se gandeasca serios la ce ar putea face mai departe, gandindu-se ca oricum poate nu va ajunge sa fie citita vreo data la fel ca Shakespeare sau Eminescu sau de ce nu Sadoveanu? Se intrista si apoi trase aer in piept, se pieptana si isi croi drum printre zecile de lucruri lasate de diferiti oameni, lucruri care ii incomodau in case si pe care nu voiau sa le arunce....

de cate ori de ce?

spune de cate ori ai vrut sa-mi spui ca ma iubesti si n-ai putut? Spune-mi de cate ori ti-ai muscat limba ca sa treci pe langa mine fara sa-mi oferi niciun zambet, nimic? De cate ori ai fi vrut sa ma prinzi de mana si totusi ai fost mult prea orgolios si rece ca sa o faci? De ce? De ce atat de multe orgolii cand singurule lucruri bune pe care le mai aveam de la tine erau parfumul si catifeaua mainilor tale? Si poate acum e prea tarziu sa ne mai vedem, sa ne mai vorbim, sa ne mai purtam ca si cum ne-am cunoaste. Dar eu tin la tine si tu o stii doar la momente de betie, dar eu nu mai sunt sigura cand sunt treaza sau ametita caci e la fel oricum, e la fel de rau.

Ciudat e ca inca nu pot sa trec pe langa tine fara sa-ti zambesc si totusi as urla cat de mult te iubesc pe toate holurile ca sa auda orisicine, sa auzi tu, insa azi vorbele nu-mi sunt decat sunete guturale scoase cu durere si chin din suflet. poate e prea mult... dar nu vreau sa-mi mai aduc aminte acum ca traiesc si respir fara tine...

iar acum, atat mai am de la tine...