22 de ore si 30 minute

Mi-ar placea sa scriu un blog acum, care sa poata descrie ce simt. Simt liniste, emotii, tristete, bucurie, moleseala, somn... Mi-ar placea sa scriu un blog despre incheierea anului. Dar nu stiu ce sa spun. Ca a fost bine? Ca a fost rau? Sau ca a trecut intr-o clipita. Stiu doar ca am mai crescut. Ca nu mai sunt la fel si ca mi-ar placea sa fiu mai buna decat am fost anul asta. Mi-ar fi placut si sa nu gresesc atat de mult cum am facut-o pana acum. Mi-ar fi placut sa nu ma lovesc cu capul de acelasi zid de atat de multe ori, sa nu fi ascultat de atatea ori vorbe in vant. Mi-ar fi placut sa ascult mai mult de ai mei si sa nu ma fi certat atat de mult cu vlad. Mi-ar fi placut sa-mi fi incurajat prietenii mai mult, sa-i fi tinut mai mult langa mine. Toate aceste lucruri, mi le-as fi dorit sa nu le fac anul acesta. Dar le-am facut... si am invatat din ele. Mai mult sau mai putin, dar am invatat.

Pentru anul 2010 am o serie de dorinte:

-Sa gasesc pe cineva care sa ma inteleaga, sa fie compatibil cu mine;

-Sa invat mai bine;

-Sa am aproape toti oamenii pe care ii iubesc;

-Sa fim sanatosi, atat eu cat si familia mea;

-Sa ma hotarasc unde dau la anu';

-Sa ma implic mai mult in afacerea alor mei;

-Sa nu-i mai las pe altii sa ma raneasca;

-Sa nu mai pun tot la suflet;

-Sa nu mai fiu egoista;

-Sa fiu mai sigura pe mine;

-Sa castig un premiu;

-Sa castig banul din colacul familiei;

-Sa fac ceva nebunesc;

-Sa fiu mai ordonata;

-Sa uit;

Astea sunt dorintele mele. La anu' pe vremea asta am sa le recitesc sa vad daca s-au indeplinit. Noapte buna (nu spun inca la multi ani)!

Emoticoane

E tarziu, iar. Am in mine o gramada de energie si nu stiu ce sa fac cu ea. Imi vine sa sar, sa dansez, sa alerg si nu pricep de ce o consum tocmai cu tastatul. Adica, m-am saturat ca toate emotiile mele sa fie transformate in impulsuri pentru calculator. M-am saturat sa rad doar cu ajutorul emoatelor si sa ma ascund sub un nume fals, vreau sa fiu Anda si atat. Vreau sa pot spune oamenilor ce simt si sa nu astept sa pun emotul cu :x in loc de Te Iubesc. Mi-ar placea sa strang oamenii in brate fara sa pun >:D<> ar trebui sa dispara cu desavarsire. Nu numai ca pe mess nu simti rusinea, dar ajungi sa nu o mai simti deloc.
Ce e trist, e ca in curand chiar toate sentimentele ni le vom exprima pe mess. Ce e si mai trist, e ca asta e lumea in care traim si din pacate asa vor trai copiii nostri.

Decembrie

A venit iarna. E frig si ninge. Ninge in sufletul meu si pe langa. Si pojghita asta de gheata nu se mai topeste de atata timp, flama ce ardea cu atata putere s-a stins si a lasat in urma doar vant. Vant si viscol deopotriva. Si iarna din suflet ma face sa ma simt bine. Ninge cu fulgi mari si zapada nu mai e de mult virgina. Sunt atatia oameni care o calca. Atatia oameni care lasa urme de pasi si forme de ingeri.
Dar oare va mai fi cineva care sa topeasca aceasta zapada?
Oare va mai veni primavara in sufletul meu?
Poate nu,
Poate da.
Va urma.

Sensation-al

E aproape ora 3 si inca nu m-am culcat. Sunt proaspat venita din 'megadiscoteca' Sensation. Sunt obosita si in urechi imi suna niste melodii cretine fara nici un fel de versuri. Corpul meu inca trepideaza si nu stiu de ce inca mai vrea sa se miste pe acelasi ritm obositor si prea putin dansabil. Picioarele imi ard, si ma simt de parca as fi mers pe jos o saptamana fara incetare. Corzile vocale imi spun: "fata, ai urlat prea mult azi, facem greva! nu mai muncim vreo 3 zile de-acum inainte., ca sa suferi si tu, nu numai noi." Am sa le las sa se odihneasca un pic, si-asa n-am cu cine vorbi la ora asta.

Simt in nari miros de fum si stiu ca va ramane ceva timp in haine si in piele. Daca inchid ochii vad aceleasi fete. Cu toate ca pe majoritatea nu-i cunosteam, unii din acei oameni lipsiti de inhibitii si de stres, mi-au ramas in minte. Unii cu zambete si priviri fugare, altii cu miscari prea ciudate, iar altii... mi-au ramas in minte pur si simplu.

SI vorbind de simplu, Smiley a facut senzatie. E superb omul, pe bune. Are ochi jucausi si zambeste mereu (poate fals, poate pentru ca a fost platit pentru asta), dar e frumos si strengar. Lassaria in schimb m-a facut sa urasc in seara asta house-ul. Daca au fost maxim 3 melodii care sa aiba versuri... si.. minimal-ul ala te facea sa-ti doresti sa te dai cu capul de masa. Mai mult decat atat, te facea sa te gandesti ca mai bine stateai acasa si cineva iti batea cu ceva in cap, ore intregi. Efectul asta l-a avut muzica asta asupra mea. M-a facut sa tampesc. Parca m-a drogat, pur si simplu, altfel nu-mi explic de ce naiba ma simt asa.

Mai era si imbulzeala. Erau multi frate, am fi putut sta suprapusi. Insa, e mai cul sa ne dam in spectacol cu Smiley si Lasarria decat sa le asiguram cretinilor care au PLATIT, un spatiu cat de cat marisor in care sa-ti misti o mana, un picior, ceva.

Plus de asta, ca sa-mi fie seara transformata si mai mult in cosmar, am realizat ca impulsurile sunt mai puternice decat insasi ratiunea. De ce sa incerci sa faci gelos pe cineva care oricum nu te baga in seama?! Aaa da, te face... sa pici ridicol in fata altora. Ma rog, eu am realizat singura ca am picat de proasta. Sper ca nu s-au prins si altii.

In fine, daca ar fi sa reduc seara asta la cateva cuvinte si atat, as zice asa: Miss in Sensation, o experienta de neuitat, si de NEREPETAT.

Si-acum, e timpul sa-mi urez o seara buna, pentru ca am cam v0rbit singura. :)

Non-conformism.

Eu, nu sunt chiar mandra de ce am devenit in ultimul timp. Ma simt ciudat pentru ca nu ma mai recunosc. Eu, cea care gandea rational inainte sa faca ceva important. Dar m-am saturat sa fiu previzibila. M-am saturat sa se uite cineva la mine si sa-mi stie urmatoarea miscare. M-am saturat sa fiu singura, sa vad cum sunt singura cretina care mai spera si care mai intoarce capul inca dupa aceleasi persoane indiferente. M-am saturat sa visez la aceleasi povesti imposibile. In definitiv, fat-frumos nu vine decat daca il cauti. Eu m-am blocat la acelasi zmeu care m-a furat si uita sa ma restituie. Pai ce, asta-i viata? Cu siguranta nu. Dar nici nu vreau sa trec in extrema cealalta. E adevarat ca am intrecut masura. E adevarat ca am trecut peste principii pentru a avea 5 minute de... altceva. Am calcat in picioare setul de legi dupa care m-am ghidat pana acum. Si ce-am rezolvat? O ora de fericire si o zi de regrete. Good job for me:). Stiu doar ca data viitoare nu se mai repeta. Jur:)

Anunt pentru mine!

Vreau sa ma apuc din nou de scris. Vreau, pentru ca imi lipseste scrisul. Mai mult decat scrisul, imi lipseste increderea. N-am incredere in mine. Asta e boala mea, e boala secolului. Imi doresc, ca in viitor sa-mi citesc blogurile si sa ma amuz de ce am scris. Vreau sa ma bucur ca am reusit sa scriu, sa fac ceva pentru mine. Vreau, ca toate amintirile triste si toata "emoneala" mea de pana acum sa-mi provoace amuzamentul mai departe. Si, chiar daca pana acum tot ce am scris mi se pare foarte prostesc si fara sens, n-am sa sterg nimic. Poate pentru ca sunt amintiri, sunt sentimente. Ma gandeam chiar sa-mi fac public blogul. Nu cred ca e cea mai buna varianta. Chiar nu e. De ce? Pentru ca nu vreau sa vada chiar toata lumea ce scriu. DEECI, ma gandeam sa am doua bloguri. Unul pentru "emoneala" si unul serios, pe care sa scriu lucruri .. cum sa-i spun... ah, da mi-am amintit, lucuri pozitive - insa PUBLIC. Da, cu siguranta ar merge sa mai fac un blog din moment ce asta e PLIN ochi cu lacrimi, dureri de suflet, inima si toate alea.

Nu pot sa ma decid cand sa fac blogul cel nou, insa pana atunci, ma mai pregatesc aici. Oricum ar fi, vreau sa fac asta pentru sufletelul meu.:)

De ceva timp imi lipsesti. Stiu, am mai spus asta de n ori. Insa habar nu am cum pot sa rezist sa o scriu, sa o gandesc si azi, poate si maine. Tu esti motivul pentru care sufar atat fizic cat si mental. TU, singurul parazit din sufletul meu, tu, cel ce te hranesti cu energia mea.
As vrea de mult sa-ti spun, sau macar sa trimit un inger sa te-anunte de ce am nevoie. Eu stiu ca singurul mod in care m-as putea vreo data face bine, e spunandu-mi ca ma lasi sa plec. Mai stiu totusi ca ti s-ar parea ciudat si pompos. Dar am nevoie de asta, am nevoie ca de aer. Nu sunt intr-o telenovela, nu sunt intr-un film si nu-mi imaginez. Dar STIU, SIMT. Spune-ti in gand: "De azi, o las sa plece, de azi nu o voi mai tine legata de mine". Atunci, am sa simt cum mi se va lua valul de pe ochi, am sa simt cum lanturile acelea lungi si noduroase ma vor indeparta de pieptul tau. Am nevoie de asta! Am nevoie de aer! Am nevoie de tine, sa ma ajuti pentru ultima data.
Sper doar ca mesajul asta sa ajunga la tine, nu conteaza cum. Dar elibereaza-ma!

Scrisoare cuiva drag part III

duminica, 23 august 2009, Roman

Dragul meu,

Aceasta este a 3a scrisoare pe care ti-o scriu, insa poate prima care o sa ajunga in sfarsit la tine. Eu stiu ca poate esti in spatele meu si imi stergi din memorie toate cuvintele pe care as vrea sa le scriu acum despre tine.

A trecut un an de cand inimile noastre nu mai bat in acelasi timp, un an de cand inima ta nu mai bate deloc. Stiu totusi ca nu ne-ai mai aparut de mult in vise si poate ca ai fost trimis in alta parte, sa luminezi viata altora.

S-au intamplat multe de cand nu mai esti. Cu toate ca ne-ai lasat un spatiu imens in suflete si in case, totul arata de parca n-ai fi fost niciodata aici. Parca nu a mai ramas nimic pe care sa-ti lasi amprenta, nimic material. Amintirile in care ai fost si tu aici par doar inchipuiri. Nu a mai ramas decat o cruce care sa ne aminteasca unde esti si o groapa astupata.

Cateodata, uit cum este sa adorm atunci cand sunt cu gandul la tine. Stiu, cred si sper ca intr-o zi n-o sa ne mai desparta oceanul, si mai stiu ca intr-o zi o sa fim eu si tu, de mana, pentru totdeauna. Stiu ca intr-o zi o sa daramam zidul imens dintre noi si imi doresc asta cu adevarat.

Actori.

Viata, e ca o scena enorma. Fiecare din noi interpreteaza un rol, sau poate mai multe. Suntem personajele aceleiasi povesti, insa in fiecare zi suntem cu totul altii. Suntem cei ce se nasc, suntem copii, suntem adultii de maine, suntem cei ce dau viata, suntem cei ce iubesc sau urasc. Suntem criminali de prima clasa omorandu-ne visele, suntem victime. Suntem cei ce invata si cei ce uita, suntem cei ce cred. Suntem cei ce plang si cei ce dau inapoi. Suntem personajele care spera si cele care si-au pierdut de mult interesul. Suntem cei sacrificati, suntem cei pentru care se sacrifica.

Suntem cei zambareti, cei timizi, cei tristi. Cei cu pofta de viata, cei ce-si doresc sa moara. Cei fericiti, cei ce nu mai au sentimente. Cei ce se pierd in lupta, cei ce se arunca cu capul inainte. Suntem cei ce vorbesc sau cei muti, suntem cei cu vederea colorata sau cei orbi, suntem speranta de maine.

Dar, la sfarsitul fiecarei zile, suntem noi, nebuni, goliti de sentimente si ne jucam propriul rol. Si atunci e scurt. Si trist. Si dormim. Si visam. Si ne trezim a doua zi intr-un alt rol.

NIMIC.

Sa zicem ca am inceput sa realizez ca timpul trece. STAI. NU, nu fi pripit, n-am realizat de-abia acum, insa mi-am dat seama ca timpul meu trece fara sa fac absolut nimic constructiv. Ma doare corpul si fundul de la atata stat degeaba. Ma simt ca o tenie care nu face nimic altceva decat sa dauneze. Bine, nici chiar ca o tenie (n-am o parere chiar atat de proasta despre mine), dar totusi pe bune as vrea sa fac si altceva inafara de scoala.
Ma rog. Faza e urmatoarea: ma uit la fetele parintilor/fratelui/prietenilor/bunicilor/rudelor si le privesc adanc. De parca nu le-am mai vazut sau ... mai rau... n-am sa le mai vad niciodata. Nu stiu de ce. Dar de fiecare data ii vad asa cum erau. De parca acum au masti. Si daca au masti, as vrea sa le dea jos. Am inceput sa ma gandesc tot mai des ca n-am sa-i mai vad si parca ma apuca groaza. Nu-nteleg de ce nu pot sa-mi scot din cap imagini care nu-s adevarate. Mi-e frica de momentul cand am sa-i vad pe toti plecand de langa mine. As vrea sa mor eu inaintea lor.:. Oricum. Mereu am fost mai paranoica, da parca n-am fost chiar asa.
In rest, apropo de parasit, m-am cam obisnuit sa ma lase oamenii. Parca nu-mi mai pasa. Si a dracu' da' asta imi da o alta senzatie de neliniste. E trist cand ajungi sa nu-ti mai pese. Sau nu e trist:-?... nu mai simti nimic defapt.

The world through your eyes.

Mi-ar placea sa privesc lumea cu alti ochi. Mi-ar placea sa inchid ochii si sa ma trezesc in corpul altcuiva pentru o zi. Si daca ar fi sa aleg persoana respectiva, nu stiu de ce dar te-as alege pe tine. As vrea sa privesc lumea prin ochii tai, sa vorbesc prin tine, sa schimb ceva in lumea asta prin tine. Mi-ar placea, tu sa iei locul unui caine, sa nu poti spune ceea ce simti.
Mi-ar mai placea, sa ai vederea-n 2 culori, si sa te fac sa vezi cam cat de greu e sa nu poti sa privesti mai departe, sa nu mai distingi. Poate ca atunci cand n-ai sa mai vezi lumea cu aceeasi ochi, ai sa realizezi ca nu esti un animal.

Ieri.
Ieri imi spuneai ca urasti, imi spuneai ca nu mai vrei. Defapt nu-mi spuneai nimic. Te uitai cu ochi palizi si tristi la mine si lasai sa treaca suspine. Eu citeam pe buze si stiam ca ti-e greu. Iti distingeam forma fetei in umbra mainilor tale si parca auzeam cum cineva din tine striga dupa ajutor. Si eram acolo. Te tineam de mana cand aveai nevoie. Si-mi zambeai din cand in cand. Asa stiam ca inima ta e inca acolo, caci obrajii tai erau inca rosii. Eu am vrut sa te fac sa uiti. Si-ti era bine asa. Macar un pic.
Azi.
Azi ai uitat. Ca am fost acolo. Ca incerc sa fiu macar jumatate din ce vrei. Azi tu nu ma mai privesti in ochi si nici nu-ti mai pasa, azi tu esti cea care ma lasa sa astept. Dar nu-i nimic. Eu nu uit.:)

Discutie cu praful part 2

Mai tii minte cand iti spuneam povestea cu praful? Poate iti aduci aminte. Erai mai mic si mai entuziasmat de povestile mele decat esti acum. Daca nu-ti mai amintesti, lasa-ma sa-ti reimprospatez memoria. Incepea cu obisnuitul “este trecut de amiaza” si continua cu “caldura”. Iti povesteam si de o banca intr-un parc gol si despre o discutie cu praful. Azi datele povestii se schimba. Nu, nu ma abat de la idee, e tot vorba de praf aici. Dar acum actiunea se petrece intr-o camera goala, intunecoasa, insa plina cu praf. E camera mea. Aici se petrece actiunea copile, aici, unde iti faci tu culcus cand ma vizitezi.
E acelasi praf, e inabusitor si imi arde traheele, dar e singurul care mai e aici. E ametitor sa-l privesc zi de zi cum isi face rondul in lumina palida a soarelui de martie si-apoi se ascunde. E singurul care ma mai striga pe nume in casa asta goala si rece. E singurul care imi mai sopteste vorbe dulci cand viata e prea amara si singurul care ma mai alina in aceasta viata pustie.
-Dar eu nu stiam ca praful vorbeste!
-Oh, dar vorbeste dragul meu. Priveste vortexul acela de praf. Uita-te atent, apoi inchide ochii si tine-ti respiratia.
-Dar n-aud nimic!
-Shh, copile. Asculta cu atentie.
-Dar tot n-aud nimic! Tu auzi ceva bunico?
-Eu aud. E cel mai minunat sunet din lume. E ca o haita de demoni cu voci de ingeri ce ma cheama la ei. Ma cheama la dans. E acelasi ritm de jazz pe care obisnuiam sa il ascult cu bunicul tau.
-Of ce pacat ca eu nu pot sa-l aud. Eu cand am sa-l pot asculta bunico?
-Rabdare baiete, rabdare. Acest cantec ai sa-l auzi si tu cand ai sa ajungi ca mine, singur intr-o casa mare si goala.
-Dar eu nu am sa fiu singur niciodata. Eu ii am pe mami, pe tati si pe tine bunico. Voi nu ma veti parasi niciodata nu?
-Nu, n-am sa te parasesc niciodata. Dar praful ma cheama…
-Si ai sa te duci bunico?
-As vrea sa nu plec. Dar e un cantec atat de dulce…
-Pai sa nu-l asculti. Ramai aici cu mine si termina-ti povestea.
-Buni, ma auzi? Te rog sa-ti termini povestea. Ramai cu mine…

In ultimul timp am o senzatie de neliniste si parca o vocea imi rasuna in cap, imi repeta aceleasi cuvinte pe care ceva din mine ar vrea sa le spuna, si nu are cui. Ma simt ca o femeie pe care nu a mai "iubit-o barbatul" de cateva luni si e mereu agitata si rea, mereu pusa pe cearta.

Am cam ramas fara persoanele la care tineam pana acum si ma simt cam dezamagita de mine. Nu inteleg de ce m-am schimbat atat in ultimele zile. Stiu doar ca simt disperare si tristete de fiecare data cand ma gandesc la indiferenta lui. Iar prieteni, cine mai are nevoie de ei oricum?:)

Au trecut mult prea multe zile de cand n-am mai putut sa destainui nimanui ce simt cu adevarat. Si doare sa te gandesti ca ai ramas atat de singur in mult prea putin timp. Dar am zis ca nu-mi mai pasa. Si nu mai trebuie sa-mi pese. :) gata!

Well. am aproape o luna de cand nu am scris nimic. Nu ca ar fi foarte grav, dar nu mai am subiecte destul de importante. M-am saturat de lamentari stupide de copii de 15 ani (atat aveam cand am scris ultimul blog in care ma plangeam). Nu e vb de o maturizare brusca. E vorba doar ca mi-e de`ajuns sa citesc un blog sau doua si mi se face scarba de acelasi subiect. Anywayz:D. Am un capitol intreg de invatat la CHIMIE si momentan sunt in criza:-?. Adica realizez ca nu mai stiu prea multe si totusi nu-mi fac griji. Parca in ultimul timp am chef sa invat. Mi-am propus ca media pe semestru asta sa fie peste 9.20 ca sa-mi iasa o medie mai buna. Sper totusi sa ma tin de cuvant. Anyway:D a good life:x

Happy Peoooooople:x

A trecut atat de mult timp de cand nu m-am mai simtit atat de vie ca acum, atat de fericita incat nici macar nu mai stiu daca e un vis sau realitate. Au fost zile de neuitat, zile pe care mi-as dori sa le traiesc la nesfarsit. Am realizat ca am atat de multe, ca am atatia oameni in jurul meu, ca sunt atatia care ma iubesc. A fost ziua mea. Defapt a fost ziua mea la puterea a 3a caci am petrecut 3 zile (sper ca si pe a 4a). Am primit muuuuulte cadouri si cel mai frumos cadou a fost tortul de la tata in forma de 16. Nu pot sa descriu faza in cuvinte, inseamna mult prea mult pentru mine. Tata e cel cu surprizele. Asta afacut ziua mea speciala.

Si mama.. o ador;)) si emma si toata lumea care a fost la mine, si cei care nu au putut ajunge, si cei care mi-au zis la multi ani in decurs de 24 de ore. Va ador. Va iubesc. Va multumesc ca sunteti aproape de mine.

Happy peooooople:D

:-<

Stiu, ca parca n-am mai scris de mult. Parca pe zi ce trece ma indepartez mai mult, gresesc mai putin, rad mai des. Stiu, ca in ultimul timp tot ce-am facut a fost sa neg, sa imi inchid mintea pentru a renunta la informatiile noi. Am incercat sa ma indepartez mai mult, am incercat sa visez la altceva. Am incercat sa par suparata, sa o fac pe-a "nu te mai cunosc" dar stiu ca as putea sa ma nasc a doua oara si tot o parte din mine te-ar sti, macar pe jumatate.
Nu inteleg, de ce fiecare blog al meu se refera la tine, nu inteleg nici macar cum reusesc sa continui acesta postare idioata, pentru ca in capul meu e altceva acum*.
Defapt, acum ma gandesc la ceva. Ma gandesc ea, la cat a decazut. Si-mi pare rau, pentru prietenia noastra longeviva, pentru faptul ca s-a schimbat, si din pacate nu in bine. Mi-e dor, sincer, mi-e foarte dor de ea. Dar lucrurile s-au schimbat, nu? Oamenii se schimba. Nimic n-o sa mai fie la fel indiferent de cat timp ar trece... SI E TRIST...




*am ajuns sa nu mai stiu la ce ma gandesc

Scrisoare unui strain...

Miercuri, 14 ianarie, 2009

Stii...

Nu stiu daca stii, dar imi face bine sa iti scriu aceasta scrisoare. Poate, ai s-o vezi candva si-ai sa stii ca iti era destinata, ai sa stii ca tot ce ti-am scris, era din suflet.

As vrea, sa stii, ca sunt atat de multe zile in care ma simt atat de singura si ca am inima pustie, ca nu a mai intrat nimeni acolo, de luni de zile. Si mi-ar placea sa mai stii ca incerc din rasputeri sa te uit si reusesc, din pacate, sa fac mai rau. Stiu, ca mi-ar placea sa schimb tot ce a fost sau sa sterg cu buretele perioada in care n-ai fost aici. Si ar fi trist, sa-mi sterg o viata intreaga.

As vrea, sa-ti soptesc la ureche tot ce n-am putut sa-ti spun atunci. Sa-ti spun ca e incredibil de bine in bratele tale, ca atunci cand ma saruti uit de tot ce e in jurul meu. Si cel mai important, ti-as spune ca Mi-e dor si doare!...

Anda.

Mi-e dor..

Mi-ar placea, ca macar intr-un vis, sa pot da timpul inapoi. Mi-ar placea sa ma trezesc din nou intr-o dimineata de mai si ca inca nu s-a terminat scoala generala. Mi-ar placea sa-mi revad toti colegii, sa le spun cat de dor imi e de ei. As vrea, ca pentru macar 2 ore sa apreciez ce am avut atunci si in alea 2 ore sa schimb atatea. Mi-ar placea, sa ii vad pe toti zambind si facandu-mi din mana, sa-mi vad prietenii pe care i-am iubit atat de mult.

Si am fi noi 3 acolo, noi, fetele nebune si care se intelegeau atat de bine, sa fie si copilul din RazZzy, sa fie si Ady si Boya si poate o secunda sa fie si Foossa. As vrea, sa nu fi intervenit nimeni in prietenia noastra si sa fim un tot, nu doar niste straini. Da, straini. Si cine mai stie a cui e vina? Cine mai stie ce a zis, ce a promis? Cine isi mai aduce aminte?

Mi-ar mai placea, sa mergem toti la biserica si sa radem mult, sa radem de preoti si boya sa se uite la fundul fetelor din biserica. Si ar fi atat de dragut sa mai jucam volley in spatele blocului la sefa...

As vrea, poate sa ma intorc si la banchet. Am fost atat de cretini ca nu am stiut sa ne luam ramas bun asa cum trebuie... Dar de unde era sa stim ca lucrurile n-o sa mai fie niciodata la fel?

"Pun pariu pe o milka cu mar copt ca pana la sfarsitul clasei a 9a n-ai sa mai vorbesti cu mine"

"Asta crezi tu despre mine? Eu pun pariu pe o ciocolata heidi cu alune intregi ca n-am sa fac asta." Inca trebuie sa-mi mai dai ciocolata... dar mi-ar placea sa ma intorc in timp si sa nu mai pun pariul ala. Asta pentru ca s-a adeverit...

Singura problema e ca nu ma pot intoarce in timp. Si orice amintire mai am cu voi... dispare, incet, incet cand realizez ca nu mai e nimic din tot ce-a fost. Poate e doar timpul pentru o maturizare fortata.

Stiu doar ca uneori imi vine sa plang. Imi vine sa blestem sistemul asta in care tot ce invatam de la viata e sa uram.

Mi-e doar dor de voi si n-am sa va uit niciodata fetele... nu, n-am s-o fac..