Mai tii minte cand iti spuneam povestea cu praful? Poate iti aduci aminte. Erai mai mic si mai entuziasmat de povestile mele decat esti acum. Daca nu-ti mai amintesti, lasa-ma sa-ti reimprospatez memoria. Incepea cu obisnuitul “este trecut de amiaza” si continua cu “caldura”. Iti povesteam si de o banca intr-un parc gol si despre o discutie cu praful. Azi datele povestii se schimba. Nu, nu ma abat de la idee, e tot vorba de praf aici. Dar acum actiunea se petrece intr-o camera goala, intunecoasa, insa plina cu praf. E camera mea. Aici se petrece actiunea copile, aici, unde iti faci tu culcus cand ma vizitezi.
E acelasi praf, e inabusitor si imi arde traheele, dar e singurul care mai e aici. E ametitor sa-l privesc zi de zi cum isi face rondul in lumina palida a soarelui de martie si-apoi se ascunde. E singurul care ma mai striga pe nume in casa asta goala si rece. E singurul care imi mai sopteste vorbe dulci cand viata e prea amara si singurul care ma mai alina in aceasta viata pustie.
-Dar eu nu stiam ca praful vorbeste!
-Oh, dar vorbeste dragul meu. Priveste vortexul acela de praf. Uita-te atent, apoi inchide ochii si tine-ti respiratia.
-Dar n-aud nimic!
-Shh, copile. Asculta cu atentie.
-Dar tot n-aud nimic! Tu auzi ceva bunico?
-Eu aud. E cel mai minunat sunet din lume. E ca o haita de demoni cu voci de ingeri ce ma cheama la ei. Ma cheama la dans. E acelasi ritm de jazz pe care obisnuiam sa il ascult cu bunicul tau.
-Of ce pacat ca eu nu pot sa-l aud. Eu cand am sa-l pot asculta bunico?
-Rabdare baiete, rabdare. Acest cantec ai sa-l auzi si tu cand ai sa ajungi ca mine, singur intr-o casa mare si goala.
-Dar eu nu am sa fiu singur niciodata. Eu ii am pe mami, pe tati si pe tine bunico. Voi nu ma veti parasi niciodata nu?
-Nu, n-am sa te parasesc niciodata. Dar praful ma cheama…
-Si ai sa te duci bunico?
-As vrea sa nu plec. Dar e un cantec atat de dulce…
-Pai sa nu-l asculti. Ramai aici cu mine si termina-ti povestea.
-Buni, ma auzi? Te rog sa-ti termini povestea. Ramai cu mine…
E acelasi praf, e inabusitor si imi arde traheele, dar e singurul care mai e aici. E ametitor sa-l privesc zi de zi cum isi face rondul in lumina palida a soarelui de martie si-apoi se ascunde. E singurul care ma mai striga pe nume in casa asta goala si rece. E singurul care imi mai sopteste vorbe dulci cand viata e prea amara si singurul care ma mai alina in aceasta viata pustie.
-Dar eu nu stiam ca praful vorbeste!
-Oh, dar vorbeste dragul meu. Priveste vortexul acela de praf. Uita-te atent, apoi inchide ochii si tine-ti respiratia.
-Dar n-aud nimic!
-Shh, copile. Asculta cu atentie.
-Dar tot n-aud nimic! Tu auzi ceva bunico?
-Eu aud. E cel mai minunat sunet din lume. E ca o haita de demoni cu voci de ingeri ce ma cheama la ei. Ma cheama la dans. E acelasi ritm de jazz pe care obisnuiam sa il ascult cu bunicul tau.
-Of ce pacat ca eu nu pot sa-l aud. Eu cand am sa-l pot asculta bunico?
-Rabdare baiete, rabdare. Acest cantec ai sa-l auzi si tu cand ai sa ajungi ca mine, singur intr-o casa mare si goala.
-Dar eu nu am sa fiu singur niciodata. Eu ii am pe mami, pe tati si pe tine bunico. Voi nu ma veti parasi niciodata nu?
-Nu, n-am sa te parasesc niciodata. Dar praful ma cheama…
-Si ai sa te duci bunico?
-As vrea sa nu plec. Dar e un cantec atat de dulce…
-Pai sa nu-l asculti. Ramai aici cu mine si termina-ti povestea.
-Buni, ma auzi? Te rog sa-ti termini povestea. Ramai cu mine…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu