A trecut exact un an, patru luni si doua zile de cand ti-am scris prima scrisoare. Aveam lacrimi in ochi si ma temeam pentru soarta ta exact ca acum. Mai tii minte ca toata lumea iti dadea ultimatum? Mai tii minte ca nimeni nu iti dadea nici o speranta? Si totusi ai trait, da, ai trait. Forta ta de a trece peste boala ne-a uimit pe toti si sper sa ne uimeasca si de-acum incolo. Doar... nu-mi vine sa cred ca povestea se repeta iar. E ca un cosmar ce nu se termina niciodata. Mai ai o saptamana? O saptamana si doua zile? Acelasi egoism care era si atunci. Doar ca venit din partea mea. Da. Am fost egoista. Mi-am dorit sa nu mori ca sa pot petrece. De data asta e la fel, dar nu din partea mea. Se pare ca ai parte doar de nepoti care vor sa fie fericiti, nu conteaza cine sufera.
Imi pare rau ca poate n-ai sa prinzi nunta lui Lucian care este peste o saptamana (dar stiu ca nu te gandesti la asta acum), imi pare rau ca n-ai sa prinzi nunta lui Vlad, sau a mea, sau ca n-ai sa iti vezi stranepotul care e mare si frumos, imi pare rau...
P.S.: Te rog sa ma ierti ca n-am sa iti arat niciodata scrisorile...
P.S.S:Te rog sa ma ierti ca intr-un an, patru luni si doua zile am fost de prea putine ori la tine...
P.S.S.S: Te rog sa ma ierti ca am fost atat de egoista...
P.S.S.S.S: De oriunde ai fi, aici, sau in alta parte, te rog sa veghezi tot timpul asupra noastra...
Te iubesc, Anda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu