Ieri, 15 decembrie 2008, am fost sa impart cadouri la copiii cu nevoi speciale. Fiind sefa clasei, am fost anuntata vineri ca trebuie sa particip si eu la acest proiect. Sincer, habar n-aveam despre ce era vorba, dar am preferat sa merg pentru a scapa de cateva ore extrem de enervante. Asa ca, dimineata, la ora 9, eram prezente eu si Madalina in fata la corpul A pentru intalnirea cu ceilalti. Am ramas uimita atunci cand am vazut cat de multi elevi erau. M-am plimbat si eu dupa Andreea de la A si am ajuns in biblioteca. Erau o gramada de cadouri care trebuiau duse la copii. Problema? Transport. Ma gandeam cum o sa ajungem intregi cu cadourile pana la liceul 4 (care habar n-aveam pe unde se afla) cand, stupoare, aveam autocar care ne astepta.
M-am urcat fara tragere de inima si am fost incantata sa iau locul de la geam. Ninsoarea ma facea sa ma simt ca intr-o excursie si incepusem sa simt pentru prima data anul acesta ca vin sarbatorile. Noi am fost primul transport. Noi am fost primii care am simtit emotia de a fi acolo.
In timp ce caram cadourile de la autocar, cineva ne anunta sa nu ne speriem deoarece copiii vor fi foarte fericiti si vor avea diferite reactii. Incepea sa ma roada stomacul de emotie, dar ma consolam cu gandul ca nu avea sa fie foarte rau. Apoi, am intrat in sala de sport. Rasuna de tipete de fericire si de aplauze. Ma simteam incomod si nu aveam stare. Mi-era mila sa ma uit la ei, sa-i privesc. Ei ne sorbeau din priviri si erau mult prea fericiti. Faptul ca eram acolo, ca ne-am gandit la ei, le-a dat speranta. Le-am indulcit viata pentru o scurta (cred) perioada de timp.
Nelinistita, am inceput sa vorbesc cu Madalina si cu Luluta, care erau la fel de impresionate ca mine (lulu incepea sa planga). Apoi,, langa noi a aparut o fata de 16-17 ani. Era cam cat mine de inalta, dar foarte neingrijita. Prima data a facut cunostinta cu Mada, apoi cu Lulu si in final cu mine. O chema Laura (n-am reusit sa-i retin tot numele pentru ca se exprima cam greu). In ochii ei se citea timiditatea si o durere muta, dar si o curiozitate de copil care asteapta sa vina mosul (chiar astepta). M-am imprietenit cu ea repede, apoi si cu alti copii care aveau probleme ceva mai grave. Chiar m-au impresionat. As putea scrie multe pagini descriind numai sentimentele pe care le aveam cand vorbeam cu ei.
Nu cred ca ma gandisem vreo data pana ieri, cate avem noi si inca ne plangem. Nu m-am gandit ca in timp ce eu ma lamentez ca viata e prea grea ca sa o poti trai, altii sufera mai mult ca noi si nu se plang. Am realizat ca avem multe si ca nu ar trebui sa ne lamentam. Dar asa suntem noi, oamenii. Niciodata n-avem de-ajuns, chiar daca avem totul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu