Cateodata, uit cum este sa adorm atunci cand sunt cu gandul la tine. Stiu, cred si sper ca intr-o zi n-o sa ne mai desparta oceanul, si mai stiu ca intr-o zi o sa fim eu si tu, de mana, pentru totdeauna. Stiu ca intr-o zi o sa daramam zidul imens dintre noi si imi doresc asta cu adevarat.

Actori.

Viata, e ca o scena enorma. Fiecare din noi interpreteaza un rol, sau poate mai multe. Suntem personajele aceleiasi povesti, insa in fiecare zi suntem cu totul altii. Suntem cei ce se nasc, suntem copii, suntem adultii de maine, suntem cei ce dau viata, suntem cei ce iubesc sau urasc. Suntem criminali de prima clasa omorandu-ne visele, suntem victime. Suntem cei ce invata si cei ce uita, suntem cei ce cred. Suntem cei ce plang si cei ce dau inapoi. Suntem personajele care spera si cele care si-au pierdut de mult interesul. Suntem cei sacrificati, suntem cei pentru care se sacrifica.

Suntem cei zambareti, cei timizi, cei tristi. Cei cu pofta de viata, cei ce-si doresc sa moara. Cei fericiti, cei ce nu mai au sentimente. Cei ce se pierd in lupta, cei ce se arunca cu capul inainte. Suntem cei ce vorbesc sau cei muti, suntem cei cu vederea colorata sau cei orbi, suntem speranta de maine.

Dar, la sfarsitul fiecarei zile, suntem noi, nebuni, goliti de sentimente si ne jucam propriul rol. Si atunci e scurt. Si trist. Si dormim. Si visam. Si ne trezim a doua zi intr-un alt rol.

NIMIC.

Sa zicem ca am inceput sa realizez ca timpul trece. STAI. NU, nu fi pripit, n-am realizat de-abia acum, insa mi-am dat seama ca timpul meu trece fara sa fac absolut nimic constructiv. Ma doare corpul si fundul de la atata stat degeaba. Ma simt ca o tenie care nu face nimic altceva decat sa dauneze. Bine, nici chiar ca o tenie (n-am o parere chiar atat de proasta despre mine), dar totusi pe bune as vrea sa fac si altceva inafara de scoala.
Ma rog. Faza e urmatoarea: ma uit la fetele parintilor/fratelui/prietenilor/bunicilor/rudelor si le privesc adanc. De parca nu le-am mai vazut sau ... mai rau... n-am sa le mai vad niciodata. Nu stiu de ce. Dar de fiecare data ii vad asa cum erau. De parca acum au masti. Si daca au masti, as vrea sa le dea jos. Am inceput sa ma gandesc tot mai des ca n-am sa-i mai vad si parca ma apuca groaza. Nu-nteleg de ce nu pot sa-mi scot din cap imagini care nu-s adevarate. Mi-e frica de momentul cand am sa-i vad pe toti plecand de langa mine. As vrea sa mor eu inaintea lor.:. Oricum. Mereu am fost mai paranoica, da parca n-am fost chiar asa.
In rest, apropo de parasit, m-am cam obisnuit sa ma lase oamenii. Parca nu-mi mai pasa. Si a dracu' da' asta imi da o alta senzatie de neliniste. E trist cand ajungi sa nu-ti mai pese. Sau nu e trist:-?... nu mai simti nimic defapt.

The world through your eyes.

Mi-ar placea sa privesc lumea cu alti ochi. Mi-ar placea sa inchid ochii si sa ma trezesc in corpul altcuiva pentru o zi. Si daca ar fi sa aleg persoana respectiva, nu stiu de ce dar te-as alege pe tine. As vrea sa privesc lumea prin ochii tai, sa vorbesc prin tine, sa schimb ceva in lumea asta prin tine. Mi-ar placea, tu sa iei locul unui caine, sa nu poti spune ceea ce simti.
Mi-ar mai placea, sa ai vederea-n 2 culori, si sa te fac sa vezi cam cat de greu e sa nu poti sa privesti mai departe, sa nu mai distingi. Poate ca atunci cand n-ai sa mai vezi lumea cu aceeasi ochi, ai sa realizezi ca nu esti un animal.

Ieri.
Ieri imi spuneai ca urasti, imi spuneai ca nu mai vrei. Defapt nu-mi spuneai nimic. Te uitai cu ochi palizi si tristi la mine si lasai sa treaca suspine. Eu citeam pe buze si stiam ca ti-e greu. Iti distingeam forma fetei in umbra mainilor tale si parca auzeam cum cineva din tine striga dupa ajutor. Si eram acolo. Te tineam de mana cand aveai nevoie. Si-mi zambeai din cand in cand. Asa stiam ca inima ta e inca acolo, caci obrajii tai erau inca rosii. Eu am vrut sa te fac sa uiti. Si-ti era bine asa. Macar un pic.
Azi.
Azi ai uitat. Ca am fost acolo. Ca incerc sa fiu macar jumatate din ce vrei. Azi tu nu ma mai privesti in ochi si nici nu-ti mai pasa, azi tu esti cea care ma lasa sa astept. Dar nu-i nimic. Eu nu uit.:)

Discutie cu praful part 2

Mai tii minte cand iti spuneam povestea cu praful? Poate iti aduci aminte. Erai mai mic si mai entuziasmat de povestile mele decat esti acum. Daca nu-ti mai amintesti, lasa-ma sa-ti reimprospatez memoria. Incepea cu obisnuitul “este trecut de amiaza” si continua cu “caldura”. Iti povesteam si de o banca intr-un parc gol si despre o discutie cu praful. Azi datele povestii se schimba. Nu, nu ma abat de la idee, e tot vorba de praf aici. Dar acum actiunea se petrece intr-o camera goala, intunecoasa, insa plina cu praf. E camera mea. Aici se petrece actiunea copile, aici, unde iti faci tu culcus cand ma vizitezi.
E acelasi praf, e inabusitor si imi arde traheele, dar e singurul care mai e aici. E ametitor sa-l privesc zi de zi cum isi face rondul in lumina palida a soarelui de martie si-apoi se ascunde. E singurul care ma mai striga pe nume in casa asta goala si rece. E singurul care imi mai sopteste vorbe dulci cand viata e prea amara si singurul care ma mai alina in aceasta viata pustie.
-Dar eu nu stiam ca praful vorbeste!
-Oh, dar vorbeste dragul meu. Priveste vortexul acela de praf. Uita-te atent, apoi inchide ochii si tine-ti respiratia.
-Dar n-aud nimic!
-Shh, copile. Asculta cu atentie.
-Dar tot n-aud nimic! Tu auzi ceva bunico?
-Eu aud. E cel mai minunat sunet din lume. E ca o haita de demoni cu voci de ingeri ce ma cheama la ei. Ma cheama la dans. E acelasi ritm de jazz pe care obisnuiam sa il ascult cu bunicul tau.
-Of ce pacat ca eu nu pot sa-l aud. Eu cand am sa-l pot asculta bunico?
-Rabdare baiete, rabdare. Acest cantec ai sa-l auzi si tu cand ai sa ajungi ca mine, singur intr-o casa mare si goala.
-Dar eu nu am sa fiu singur niciodata. Eu ii am pe mami, pe tati si pe tine bunico. Voi nu ma veti parasi niciodata nu?
-Nu, n-am sa te parasesc niciodata. Dar praful ma cheama…
-Si ai sa te duci bunico?
-As vrea sa nu plec. Dar e un cantec atat de dulce…
-Pai sa nu-l asculti. Ramai aici cu mine si termina-ti povestea.
-Buni, ma auzi? Te rog sa-ti termini povestea. Ramai cu mine…

In ultimul timp am o senzatie de neliniste si parca o vocea imi rasuna in cap, imi repeta aceleasi cuvinte pe care ceva din mine ar vrea sa le spuna, si nu are cui. Ma simt ca o femeie pe care nu a mai "iubit-o barbatul" de cateva luni si e mereu agitata si rea, mereu pusa pe cearta.

Am cam ramas fara persoanele la care tineam pana acum si ma simt cam dezamagita de mine. Nu inteleg de ce m-am schimbat atat in ultimele zile. Stiu doar ca simt disperare si tristete de fiecare data cand ma gandesc la indiferenta lui. Iar prieteni, cine mai are nevoie de ei oricum?:)

Au trecut mult prea multe zile de cand n-am mai putut sa destainui nimanui ce simt cu adevarat. Si doare sa te gandesti ca ai ramas atat de singur in mult prea putin timp. Dar am zis ca nu-mi mai pasa. Si nu mai trebuie sa-mi pese. :) gata!