Non-conformism.

Eu, nu sunt chiar mandra de ce am devenit in ultimul timp. Ma simt ciudat pentru ca nu ma mai recunosc. Eu, cea care gandea rational inainte sa faca ceva important. Dar m-am saturat sa fiu previzibila. M-am saturat sa se uite cineva la mine si sa-mi stie urmatoarea miscare. M-am saturat sa fiu singura, sa vad cum sunt singura cretina care mai spera si care mai intoarce capul inca dupa aceleasi persoane indiferente. M-am saturat sa visez la aceleasi povesti imposibile. In definitiv, fat-frumos nu vine decat daca il cauti. Eu m-am blocat la acelasi zmeu care m-a furat si uita sa ma restituie. Pai ce, asta-i viata? Cu siguranta nu. Dar nici nu vreau sa trec in extrema cealalta. E adevarat ca am intrecut masura. E adevarat ca am trecut peste principii pentru a avea 5 minute de... altceva. Am calcat in picioare setul de legi dupa care m-am ghidat pana acum. Si ce-am rezolvat? O ora de fericire si o zi de regrete. Good job for me:). Stiu doar ca data viitoare nu se mai repeta. Jur:)

Anunt pentru mine!

Vreau sa ma apuc din nou de scris. Vreau, pentru ca imi lipseste scrisul. Mai mult decat scrisul, imi lipseste increderea. N-am incredere in mine. Asta e boala mea, e boala secolului. Imi doresc, ca in viitor sa-mi citesc blogurile si sa ma amuz de ce am scris. Vreau sa ma bucur ca am reusit sa scriu, sa fac ceva pentru mine. Vreau, ca toate amintirile triste si toata "emoneala" mea de pana acum sa-mi provoace amuzamentul mai departe. Si, chiar daca pana acum tot ce am scris mi se pare foarte prostesc si fara sens, n-am sa sterg nimic. Poate pentru ca sunt amintiri, sunt sentimente. Ma gandeam chiar sa-mi fac public blogul. Nu cred ca e cea mai buna varianta. Chiar nu e. De ce? Pentru ca nu vreau sa vada chiar toata lumea ce scriu. DEECI, ma gandeam sa am doua bloguri. Unul pentru "emoneala" si unul serios, pe care sa scriu lucruri .. cum sa-i spun... ah, da mi-am amintit, lucuri pozitive - insa PUBLIC. Da, cu siguranta ar merge sa mai fac un blog din moment ce asta e PLIN ochi cu lacrimi, dureri de suflet, inima si toate alea.

Nu pot sa ma decid cand sa fac blogul cel nou, insa pana atunci, ma mai pregatesc aici. Oricum ar fi, vreau sa fac asta pentru sufletelul meu.:)

De ceva timp imi lipsesti. Stiu, am mai spus asta de n ori. Insa habar nu am cum pot sa rezist sa o scriu, sa o gandesc si azi, poate si maine. Tu esti motivul pentru care sufar atat fizic cat si mental. TU, singurul parazit din sufletul meu, tu, cel ce te hranesti cu energia mea.
As vrea de mult sa-ti spun, sau macar sa trimit un inger sa te-anunte de ce am nevoie. Eu stiu ca singurul mod in care m-as putea vreo data face bine, e spunandu-mi ca ma lasi sa plec. Mai stiu totusi ca ti s-ar parea ciudat si pompos. Dar am nevoie de asta, am nevoie ca de aer. Nu sunt intr-o telenovela, nu sunt intr-un film si nu-mi imaginez. Dar STIU, SIMT. Spune-ti in gand: "De azi, o las sa plece, de azi nu o voi mai tine legata de mine". Atunci, am sa simt cum mi se va lua valul de pe ochi, am sa simt cum lanturile acelea lungi si noduroase ma vor indeparta de pieptul tau. Am nevoie de asta! Am nevoie de aer! Am nevoie de tine, sa ma ajuti pentru ultima data.
Sper doar ca mesajul asta sa ajunga la tine, nu conteaza cum. Dar elibereaza-ma!

Scrisoare cuiva drag part III

duminica, 23 august 2009, Roman

Dragul meu,

Aceasta este a 3a scrisoare pe care ti-o scriu, insa poate prima care o sa ajunga in sfarsit la tine. Eu stiu ca poate esti in spatele meu si imi stergi din memorie toate cuvintele pe care as vrea sa le scriu acum despre tine.

A trecut un an de cand inimile noastre nu mai bat in acelasi timp, un an de cand inima ta nu mai bate deloc. Stiu totusi ca nu ne-ai mai aparut de mult in vise si poate ca ai fost trimis in alta parte, sa luminezi viata altora.

S-au intamplat multe de cand nu mai esti. Cu toate ca ne-ai lasat un spatiu imens in suflete si in case, totul arata de parca n-ai fi fost niciodata aici. Parca nu a mai ramas nimic pe care sa-ti lasi amprenta, nimic material. Amintirile in care ai fost si tu aici par doar inchipuiri. Nu a mai ramas decat o cruce care sa ne aminteasca unde esti si o groapa astupata.

Cateodata, uit cum este sa adorm atunci cand sunt cu gandul la tine. Stiu, cred si sper ca intr-o zi n-o sa ne mai desparta oceanul, si mai stiu ca intr-o zi o sa fim eu si tu, de mana, pentru totdeauna. Stiu ca intr-o zi o sa daramam zidul imens dintre noi si imi doresc asta cu adevarat.

Actori.

Viata, e ca o scena enorma. Fiecare din noi interpreteaza un rol, sau poate mai multe. Suntem personajele aceleiasi povesti, insa in fiecare zi suntem cu totul altii. Suntem cei ce se nasc, suntem copii, suntem adultii de maine, suntem cei ce dau viata, suntem cei ce iubesc sau urasc. Suntem criminali de prima clasa omorandu-ne visele, suntem victime. Suntem cei ce invata si cei ce uita, suntem cei ce cred. Suntem cei ce plang si cei ce dau inapoi. Suntem personajele care spera si cele care si-au pierdut de mult interesul. Suntem cei sacrificati, suntem cei pentru care se sacrifica.

Suntem cei zambareti, cei timizi, cei tristi. Cei cu pofta de viata, cei ce-si doresc sa moara. Cei fericiti, cei ce nu mai au sentimente. Cei ce se pierd in lupta, cei ce se arunca cu capul inainte. Suntem cei ce vorbesc sau cei muti, suntem cei cu vederea colorata sau cei orbi, suntem speranta de maine.

Dar, la sfarsitul fiecarei zile, suntem noi, nebuni, goliti de sentimente si ne jucam propriul rol. Si atunci e scurt. Si trist. Si dormim. Si visam. Si ne trezim a doua zi intr-un alt rol.

NIMIC.

Sa zicem ca am inceput sa realizez ca timpul trece. STAI. NU, nu fi pripit, n-am realizat de-abia acum, insa mi-am dat seama ca timpul meu trece fara sa fac absolut nimic constructiv. Ma doare corpul si fundul de la atata stat degeaba. Ma simt ca o tenie care nu face nimic altceva decat sa dauneze. Bine, nici chiar ca o tenie (n-am o parere chiar atat de proasta despre mine), dar totusi pe bune as vrea sa fac si altceva inafara de scoala.
Ma rog. Faza e urmatoarea: ma uit la fetele parintilor/fratelui/prietenilor/bunicilor/rudelor si le privesc adanc. De parca nu le-am mai vazut sau ... mai rau... n-am sa le mai vad niciodata. Nu stiu de ce. Dar de fiecare data ii vad asa cum erau. De parca acum au masti. Si daca au masti, as vrea sa le dea jos. Am inceput sa ma gandesc tot mai des ca n-am sa-i mai vad si parca ma apuca groaza. Nu-nteleg de ce nu pot sa-mi scot din cap imagini care nu-s adevarate. Mi-e frica de momentul cand am sa-i vad pe toti plecand de langa mine. As vrea sa mor eu inaintea lor.:. Oricum. Mereu am fost mai paranoica, da parca n-am fost chiar asa.
In rest, apropo de parasit, m-am cam obisnuit sa ma lase oamenii. Parca nu-mi mai pasa. Si a dracu' da' asta imi da o alta senzatie de neliniste. E trist cand ajungi sa nu-ti mai pese. Sau nu e trist:-?... nu mai simti nimic defapt.