The same old story...

Cand am inceput sa scriu aveam cam 12 ani si eram nemultumita cu viata mea in general. Eram un adolescent depresiv si fara chef de viata sau invatat, asa ca preferam sa dau vina pe ceilalti ca imi fac viata un calvar and so on. Eram si dependenta de www.harrypotter.as.ro (pentru ca asa era atunci) si nu aveam viata sociala absolut deloc. Ma simteam mai bine cu prietenii de pe net (care erau destul de multi) si pe care nu i-am vazut niciodata, decat cu cei pe care ii vedeam in fiecare zi. Adolescent depresiv cum eram, imi treceau prin minte o gramada de texte si lucruri pe care le-as fi spus altora dar n-aveam destul tupeu, asa ca am inceput sa-mi creez pagina de 360. La inceput am inceput sa scriu bloguri scurte, care-mi solicitau multa munca intelectuala, dar apoi cuvintele au inceput sa curga de la sine si... ma simteam mandra cumva de ce faceam. Simteam ca pentru prima data fac ce-mi place si ce simt, si observam ca munca mea era intr-un fel apreciata si asta ma facea sa ma simt foarte bine. Ajunsesem sa iubesc ceea ce fac, si cei 4000 de vizitatori ai paginii ma faceau sa ma simt valoroasa cumva, caci pentru prima data ma apreciau pentru ce faceam, ce eram. Ajunsesem sa scriu pentru ei, si o faceam destul de bine. Aveam si orgoliu si ma simteam bine pe pagina pana cand mi-am dat seama cumva ca a fost invadata de alti copii emo, altii care erau depresivi si fara chef de viata pentru ca voiau, pentru ca le facea placere sa planga, nu pentru ca aveau nevoie.
Incepusem sa renunt la pagina, pana m-am mutat pe celalalt id. Aveam sa schimb cu totul stilul, sa nu mai repet aceleasi greseli. Dar totusi ceva lipsea, da, lipsea pentru ca incepusem sa uit cu totul mesajul a ceea ce scriam si intr-un final am descoperit ca mi-a disparut cu totul cheful si talentul.
Clasa a 9a m-a dezamagit, m-a facut sa-mi pierd tot interesul pentru ce eram, ce voiam sa fiu. M-a facut sa renunt la vise si la toate lucrurile acelea pe care le consideram importante. Apoi s-a intamplat ceva cu totul minunat. Am inceput sa am iar incredere in mine. Am inceput sa scriu iar. Poate pentru ca mi-era dor. Poate ca aveam nevoie de cineva sau ceva care sa asculte, dar fara sa vorbeasca. Aveam nevoie de ceva care sa-mi aduca aminte ca eu inca exist. Ca cea care eram acum cativa ani nu mai e aceeasi, dar ca talentul i-a ramas.
Mi s-a schimbat si mentalitatea. Inainte scriam pentru ceilalti. Incercam sa fiu mai buna decat altii, dar nu stiam sa ma apreciez asa cum trebuie. Acum scriu pentru mine. Scriu pentru ca imi place, pentru ca vreau si pentru ca vreau sa-mi aduc aminte de cine eram. Vreau sa fiu acelasi copil, dar sa fac lucruri pentru mine, nu pentru altii...

Scrisoare Cuiva Drag part.2

Roman, 16 august 2008

A trecut exact un an, patru luni si doua zile de cand ti-am scris prima scrisoare. Aveam lacrimi in ochi si ma temeam pentru soarta ta exact ca acum. Mai tii minte ca toata lumea iti dadea ultimatum? Mai tii minte ca nimeni nu iti dadea nici o speranta? Si totusi ai trait, da, ai trait. Forta ta de a trece peste boala ne-a uimit pe toti si sper sa ne uimeasca si de-acum incolo. Doar... nu-mi vine sa cred ca povestea se repeta iar. E ca un cosmar ce nu se termina niciodata. Mai ai o saptamana? O saptamana si doua zile? Acelasi egoism care era si atunci. Doar ca venit din partea mea. Da. Am fost egoista. Mi-am dorit sa nu mori ca sa pot petrece. De data asta e la fel, dar nu din partea mea. Se pare ca ai parte doar de nepoti care vor sa fie fericiti, nu conteaza cine sufera.

Imi pare rau ca poate n-ai sa prinzi nunta lui Lucian care este peste o saptamana (dar stiu ca nu te gandesti la asta acum), imi pare rau ca n-ai sa prinzi nunta lui Vlad, sau a mea, sau ca n-ai sa iti vezi stranepotul care e mare si frumos, imi pare rau...

P.S.: Te rog sa ma ierti ca n-am sa iti arat niciodata scrisorile...

P.S.S:Te rog sa ma ierti ca intr-un an, patru luni si doua zile am fost de prea putine ori la tine...

P.S.S.S: Te rog sa ma ierti ca am fost atat de egoista...

P.S.S.S.S: De oriunde ai fi, aici, sau in alta parte, te rog sa veghezi tot timpul asupra noastra...

Te iubesc, Anda

People always leave...

...sometimes they come back...

... sometimes they don't...

...sometimes they have a reason...

... sometimes they lie...

.. sometimes they go without saying 'goodbye'

... sometimes they don't have enough time...

..or sometimes they hurt you...

but... they will always love you...

NU!

NU! N-am sa mai accept asa.
NU! N-am sa mai beau de-acum incolo.
NU! N-ai sa mai faci ce vrei din mine.
NU! Ai sa suferi si tu cum am facut-o eu.
NU! N-am sa te mai chem in oras.
NU! N-am sa te mai aud cum te plangi de ce-a fost.


DA! Te vreau departe.
DA! O sa-mi fie dor de tine.
DA! Am sa ma uit mult timp la poza aia.
...


Fuck you#-o for all those things you've done. You don't remember what we did 2 days ago... Or you're too vainly to realize that you still love me. And the memory of that evening will remain in your head until it will be too late to tell me how much you missed me. I was drunk, and I kissed you because it was all I dreamed until then. But now, the only thing that I want is to get you out of my head and to erase all those memories because they hurt me so bad...

just friends?

Yey, am inceput sa realizez cateva lucruri. Defapt, le realizasem de mult, doar ca acum am inceput sa le constientizez. Nu m-a durut niciodata faptul ca ne-am despartit, atat cat m-a durut faptul ca nu am mai vorbit atat de mult cum am facut-o inainte. Defapt, nici nu stiu daca am tinut la tine ca la un iubit, sau.. ca la un prieten. Toate lucrurile astea... imi dau batai de cap. Mi-ar fi placut sa nu stiu toate lucrurile de la ea acum. Probabil te-as privi tot cu aceeiasi ochi... sau poate ca nu. Nici nu stiu. Doar ca, singurul lucru care imi vine acum in minte este faptul ca mi-am amintit de tine cand nu trebuia. Cine stie ce Dumnezeu ar fi fost acum?
Mai stiu ca iar am dat-o in bara: adica... mereu fac asa si nu inteleg de ce. Sau poate ca doar talentul tau de a ma face sa ma simt mereu vinovata ma face sa ma simt aiurea in momentul asta. Anyway... I kinda screwed up all the good things I had in my life. But I can live without them anyway;). I'm glad I realised that now.
Well.. I guess I'll say good night... only for the moment;))... I'm tired... or dizzy:-? who the fuck knows?:))

Sham and Lies

Sunt aproape 2 zile de cand m-am intors de la mare si inca am senzatia aia ca ma simt pe alt taram. S-au schimbat multe si ma gandesc cate lucruri am facut si cate as mai fi avut sa le incerc. M-am intors si cu sentimentul ca nu mai e nimeni langa mine, dar ca ma simt bine in pielea mea.

s-au distrus si relatiile cu fetele si inca nu stiu din vina cui... daca a fost a mea, sau daca a fost a lor, doar ca nu le mai recunosc. Nu mai sunt fetele dinainte si nici eu nu le mai vad cu aceeasi ochi. M-am schimbat mult si eu. Lucrurile pe care mi le-am dorit atat de mult, acum nu mai au nici o valoare. Persoanele la care am tinut cel mai mult in ultimii ani m-au dezamagit si mi-au dat cu piciorul cand aveam mai mare nevoie. Clipele frumoase s-au sters din mintea mea si ma intreb daca lucrurile nu sunt asa cum ar trebui sa fie.

In rest, cred ca marea mi-a adus si al te surprize decat ma asteptam. Ma refer ca mi-am facut si alti prieteni si faptul ca am rezolvat cateva probleme, am fost sarutata de un vechi prieten, am inecat cateva sentimente in mare, am uitat de casa, m-am inteles cu Miha mai bine decat ma asteptam si am facut multe lucruri pe care mi le-am dorit intotdeauna. Deci, cred ca lucrurile nu-s chiar atat de rele acum nu?

Distance between us...

L-am gasit acum cateva zile ravasit si uitat intr-o ghena de gunoi, cu visele spulberate si trist cum n-a fost niciodata. L-am intrebat ce-a patit si apoi m-a privit cu o expresie de catel milog si m-a luat de mana. Am ramas blocati ore in sir intre patru pereti, care ne strangeau si ne frangeau mainile si picioarele si apoi ne-a luat ameteala. Ne-am dat seama ca eram claustrofobi si ramaneam fara aer, dar ne-am privit in ochi si-am simtit amandoi ca suntem in siguranta. Ne-am salvat reciproc de la o moarte lenta si sigura, apoi ne-am dat seama ca peretii ne-au lasat sa ne iubim, si ne-au dat spatiul de care aveam nevoie. Apoi ne-au despartit spatiile si lumina, si mi-am dat seama ca ne-am indepartat mult prea mult, caci bataile inimii lui se aud mult prea departe si din ce in ce mai incet si infundat, iar mie imi dau o senzatie de neputinta.

Gemetele lui se aud si-mi sfasie inima. Eu tresar si incep sa plang, iar el inchide ochii. Eu respir din ce in ce mai greu, el uita tot ce-a fost. Eu ma trezesc in ghena in care l-am cunoscut, el fuge...