:-<

Stiu, ca parca n-am mai scris de mult. Parca pe zi ce trece ma indepartez mai mult, gresesc mai putin, rad mai des. Stiu, ca in ultimul timp tot ce-am facut a fost sa neg, sa imi inchid mintea pentru a renunta la informatiile noi. Am incercat sa ma indepartez mai mult, am incercat sa visez la altceva. Am incercat sa par suparata, sa o fac pe-a "nu te mai cunosc" dar stiu ca as putea sa ma nasc a doua oara si tot o parte din mine te-ar sti, macar pe jumatate.
Nu inteleg, de ce fiecare blog al meu se refera la tine, nu inteleg nici macar cum reusesc sa continui acesta postare idioata, pentru ca in capul meu e altceva acum*.
Defapt, acum ma gandesc la ceva. Ma gandesc ea, la cat a decazut. Si-mi pare rau, pentru prietenia noastra longeviva, pentru faptul ca s-a schimbat, si din pacate nu in bine. Mi-e dor, sincer, mi-e foarte dor de ea. Dar lucrurile s-au schimbat, nu? Oamenii se schimba. Nimic n-o sa mai fie la fel indiferent de cat timp ar trece... SI E TRIST...




*am ajuns sa nu mai stiu la ce ma gandesc

Scrisoare unui strain...

Miercuri, 14 ianarie, 2009

Stii...

Nu stiu daca stii, dar imi face bine sa iti scriu aceasta scrisoare. Poate, ai s-o vezi candva si-ai sa stii ca iti era destinata, ai sa stii ca tot ce ti-am scris, era din suflet.

As vrea, sa stii, ca sunt atat de multe zile in care ma simt atat de singura si ca am inima pustie, ca nu a mai intrat nimeni acolo, de luni de zile. Si mi-ar placea sa mai stii ca incerc din rasputeri sa te uit si reusesc, din pacate, sa fac mai rau. Stiu, ca mi-ar placea sa schimb tot ce a fost sau sa sterg cu buretele perioada in care n-ai fost aici. Si ar fi trist, sa-mi sterg o viata intreaga.

As vrea, sa-ti soptesc la ureche tot ce n-am putut sa-ti spun atunci. Sa-ti spun ca e incredibil de bine in bratele tale, ca atunci cand ma saruti uit de tot ce e in jurul meu. Si cel mai important, ti-as spune ca Mi-e dor si doare!...

Anda.

Mi-e dor..

Mi-ar placea, ca macar intr-un vis, sa pot da timpul inapoi. Mi-ar placea sa ma trezesc din nou intr-o dimineata de mai si ca inca nu s-a terminat scoala generala. Mi-ar placea sa-mi revad toti colegii, sa le spun cat de dor imi e de ei. As vrea, ca pentru macar 2 ore sa apreciez ce am avut atunci si in alea 2 ore sa schimb atatea. Mi-ar placea, sa ii vad pe toti zambind si facandu-mi din mana, sa-mi vad prietenii pe care i-am iubit atat de mult.

Si am fi noi 3 acolo, noi, fetele nebune si care se intelegeau atat de bine, sa fie si copilul din RazZzy, sa fie si Ady si Boya si poate o secunda sa fie si Foossa. As vrea, sa nu fi intervenit nimeni in prietenia noastra si sa fim un tot, nu doar niste straini. Da, straini. Si cine mai stie a cui e vina? Cine mai stie ce a zis, ce a promis? Cine isi mai aduce aminte?

Mi-ar mai placea, sa mergem toti la biserica si sa radem mult, sa radem de preoti si boya sa se uite la fundul fetelor din biserica. Si ar fi atat de dragut sa mai jucam volley in spatele blocului la sefa...

As vrea, poate sa ma intorc si la banchet. Am fost atat de cretini ca nu am stiut sa ne luam ramas bun asa cum trebuie... Dar de unde era sa stim ca lucrurile n-o sa mai fie niciodata la fel?

"Pun pariu pe o milka cu mar copt ca pana la sfarsitul clasei a 9a n-ai sa mai vorbesti cu mine"

"Asta crezi tu despre mine? Eu pun pariu pe o ciocolata heidi cu alune intregi ca n-am sa fac asta." Inca trebuie sa-mi mai dai ciocolata... dar mi-ar placea sa ma intorc in timp si sa nu mai pun pariul ala. Asta pentru ca s-a adeverit...

Singura problema e ca nu ma pot intoarce in timp. Si orice amintire mai am cu voi... dispare, incet, incet cand realizez ca nu mai e nimic din tot ce-a fost. Poate e doar timpul pentru o maturizare fortata.

Stiu doar ca uneori imi vine sa plang. Imi vine sa blestem sistemul asta in care tot ce invatam de la viata e sa uram.

Mi-e doar dor de voi si n-am sa va uit niciodata fetele... nu, n-am s-o fac..

Sa-mi spui...

Spune-mi, cand ma vezi
De ce-ti aduc aminte?
De ochi caprui, de campuri verzi,
Sau poate de o mare de morminte?

Spune-mi, cand pielea imi atingi,
Ce gand te infioara?
Sau poate simti, si-ncepi sa strigi
Ca dorul te omoara.

Si spune-mi, parul cand mi-l vezi,
Ce gand iti mai aduce?
E un chin ce vine des,
Se-ntoarce si se duce.

Si spune-mi, si te implor de asta data,
Cand ma saruti, ce ganduri iti mai vin?
Dar risc, sa te mai rog inca o data,
Adu-ti aminte de pelin.


~ dar mai bine sa nu`mi spui nimic...

nu vreau nimic..

Sunt aici, de cateva ore bune. Intepenita pe canapea, nu mai respir decat parfumul tau. Aici nu e nimic nou, nimic care sa-mi mai aduca aminte de tine asa cum erai. Nu mai sunt lacrimi, nu mai e durere, nu mai e nimic. Nu-mi mai doresc nimic altceva decat pace, sau o lovitura puternica la cap, sa stearga tot ce-a fost. Nu-mi mai doresc sarutari fierbinti si nici nu mai vreau sa ma furnice pielea cand esti langa mine, nu. Vreau doar sa-nchid ochii si sa nu mai vad nimic, sa nu-ti mai vad ochii.

Inca o data inteleg ca trebuie sa te gandesti de doua ori inainte sa faci ceva. That sucks. Stiu ca macar am invatat azi ceva si nu-mi mai trebuie sa repet. Cum dumnezeu am putut sa fiu atat de blonda si cretina incat sa cred iar in povesti? Anyway. Nu-mi pasa.

Desi avem totul...

Ieri, 15 decembrie 2008, am fost sa impart cadouri la copiii cu nevoi speciale. Fiind sefa clasei, am fost anuntata vineri ca trebuie sa particip si eu la acest proiect. Sincer, habar n-aveam despre ce era vorba, dar am preferat sa merg pentru a scapa de cateva ore extrem de enervante. Asa ca, dimineata, la ora 9, eram prezente eu si Madalina in fata la corpul A pentru intalnirea cu ceilalti. Am ramas uimita atunci cand am vazut cat de multi elevi erau. M-am plimbat si eu dupa Andreea de la A si am ajuns in biblioteca. Erau o gramada de cadouri care trebuiau duse la copii. Problema? Transport. Ma gandeam cum o sa ajungem intregi cu cadourile pana la liceul 4 (care habar n-aveam pe unde se afla) cand, stupoare, aveam autocar care ne astepta.

M-am urcat fara tragere de inima si am fost incantata sa iau locul de la geam. Ninsoarea ma facea sa ma simt ca intr-o excursie si incepusem sa simt pentru prima data anul acesta ca vin sarbatorile. Noi am fost primul transport. Noi am fost primii care am simtit emotia de a fi acolo.

In timp ce caram cadourile de la autocar, cineva ne anunta sa nu ne speriem deoarece copiii vor fi foarte fericiti si vor avea diferite reactii. Incepea sa ma roada stomacul de emotie, dar ma consolam cu gandul ca nu avea sa fie foarte rau. Apoi, am intrat in sala de sport. Rasuna de tipete de fericire si de aplauze. Ma simteam incomod si nu aveam stare. Mi-era mila sa ma uit la ei, sa-i privesc. Ei ne sorbeau din priviri si erau mult prea fericiti. Faptul ca eram acolo, ca ne-am gandit la ei, le-a dat speranta. Le-am indulcit viata pentru o scurta (cred) perioada de timp.

Nelinistita, am inceput sa vorbesc cu Madalina si cu Luluta, care erau la fel de impresionate ca mine (lulu incepea sa planga). Apoi,, langa noi a aparut o fata de 16-17 ani. Era cam cat mine de inalta, dar foarte neingrijita. Prima data a facut cunostinta cu Mada, apoi cu Lulu si in final cu mine. O chema Laura (n-am reusit sa-i retin tot numele pentru ca se exprima cam greu). In ochii ei se citea timiditatea si o durere muta, dar si o curiozitate de copil care asteapta sa vina mosul (chiar astepta). M-am imprietenit cu ea repede, apoi si cu alti copii care aveau probleme ceva mai grave. Chiar m-au impresionat. As putea scrie multe pagini descriind numai sentimentele pe care le aveam cand vorbeam cu ei.

Nu cred ca ma gandisem vreo data pana ieri, cate avem noi si inca ne plangem. Nu m-am gandit ca in timp ce eu ma lamentez ca viata e prea grea ca sa o poti trai, altii sufera mai mult ca noi si nu se plang. Am realizat ca avem multe si ca nu ar trebui sa ne lamentam. Dar asa suntem noi, oamenii. Niciodata n-avem de-ajuns, chiar daca avem totul...